Irigaţiile tradiţionale – cunoştinţe, tehnică şi organizare. Dosar pentru UNESCO
Oana Timar – Agrointeligența
Irigaţiile tradiţionale – cunoştinţe, tehnică şi organizare au fost înscrise în anul 2023 pe lista reprezentativă a patrimoniului cultural imaterial al umanităţii, într-un dosar comun cu alte şapte ţări: Austria, Belgia, Germania, Italia, Luxemburg, Ţările de Jos şi Elveţia, potrivit paginii de internet a UNESCO.
În această formă de irigare, apa este canalizată din râuri şi canalele de apă către zonele agricole, cum ar fi câmpurile şi pajiştile. Aceasta se face cu ajutorul gravitaţiei şi a construcţiilor realizate manual, cum ar fi canale şi şanţuri, pentru a distribui apa din punctele de captare a apei naturale (cum ar fi izvoare, pâraie şi gheţari) către câmpurile agricole, potrivit Agerpres.
Specialiştii din agricultură aleg anumite zile şi perioade pentru a devia manual apa, iar începutul sau sfârşitul sezonului de irigaţii este adesea însoţit de adunări sociale şi festivităţi. Irigarea tradiţională necesită o înţelegere profundă a peisajului natural, a debitului apei şi a condiţiilor meteorologice, precum şi o cooperare strânsă între cei responsabili de distribuţia apei (cum ar fi fermierii şi proprietarii de terenuri) şi alte structuri şi persoane implicate în întreţinerea structurilor fizice (cum ar fi asociaţiile de apă şi irigaţii şi autorităţile locale).
Citiți și: Seceta și irigațiile. O analiză realizată de cercetătorul Costel Vînătoru
Practica irigațiilor tradiționale, transmisă noilor generații
Practica este de obicei transmisă generaţiilor mai tinere, în mod informal, prin observare şi instruire de la membri cu experienţă, deşi cooperativele, asociaţiile, specialiştii şi instituţiile joacă, de asemenea, un rol important în transmiterea cunoştinţelor. Pentru aceia care practică această formă de irigare/udare, irigarea tradiţională şi sistemele de canale vechi de secole reprezintă o identitate socio-economică. Practica este legată de un vocabular specific, iar cunoştinţele necesare (cum ar fi înţelegerea impactului ciclului lunar asupra curgerii apei şi abilităţile legate de prelucrarea lemnului) pot fi aplicate şi altor aspecte ale comunităţilor zonale.
Irigaţia se efectuează printr-un sistem de măsuri economico-organizatorice, tehnice şi agrotehnice. Prin irigaţie se creează condiţii favorabile pentru creşterea şi dezvoltarea plantelor, asigurând recolte mai bune şi stabile de culturi agricole, independente de cantitatea de precipitaţii atmosferice. Irigaţia se poate efectua în timp în mod periodic (la anumite termene şi norme stabilite) sau o singură dată (prin submersiune, cu apele provenite în urma topirii zăpezilor, şi prin inundare, când apa acoperă suprafaţa irigabilă numai în perioada de revărsare). Ca surse de apă pentru irigaţii pot fi folosite râurile, lacurile, apele subterane şi alte surse de apă naturale. Apa este adusă pe teritoriul de irigat cu ajutorul unui sistem de irigaţie care trebuie întreţinut, ceea ce implică cheltuieli financiare.
Pe lângă beneficiile agricole, această tehnologie are şi un impact pozitiv asupra biodiversităţii.
”Irigaţia tradiţională este un patrimoniu viu care contribuie în mod decisiv la conservarea biodiversităţii peisajelor noastre culturale”, a declarat vicepreşedintele Comisiei germane UNESCO, Christoph Wulf, citat pe site-ul https://aussiedlerbote.de. Decizia UNESCO a fost aşteptată cu nerăbdare, în special în Nürnberg şi în districtul Forchheim. Cele două municipalităţi, împreună cu Queichwiesen din Renania-Palatinat, au impulsionat cererea din partea Germaniei.
